2018

Nu am avut niciodata un obicei legat de trecerea în revistă a evenimentelor trăite în anul ce a trecut sau de întocmirea unei liste stricte cu ceea ce urmează să fac în anul care vine, dar la începutul lui 2019 am simțit nevoia să mă gândesc la 2018. M-au încercat două sentimente, uitându-mă în urmă: fericire și nostalgie. Fericire pentru că a fost unul dintre anii mei preferați, care mi-a adus în viață multe schimbări, de mult așteptate, și nostalgie pentru că a fost așa de frumos, încât mi-e teamă că 2019 nu o să-l întreacă.

Dar până îi dau contur lui 2019, vreau să vorbesc despre 2018, anul care m-a învățat că bucuria se află la tot pasul, doar că trebuie să-ți dai voie să o întâmpini ori de câte ori apare în calea ta. Prima parte a anului 2018 a fost perindată de o dorință acută de a ieși din zona de confort și de a nu lăsa timpul să treacă, fără să simt că trăiesc cu adevărat. Așadar, provocarea a fost să mă implic într-un proiect care avea să-mi schimbe viața, MagiCAMP.

MagiCAMP înseamnă pentru mine viață, speranță, bucuria de a fi, de a te juca, de a ierta și mai presus de toate de a iubi.

Și iată-mă în februarie 2018, participând la prima întâlnire a voluntarilor, unde, așa cum am mai povestit și altă dată, am aflat câte ceva despre tabăra care urma să fie pe parcursul celor trei luni de vară. După două ore de povești, în care voluntarii cu experiență ne-au povestit despre magia taberelor, despre copiii pe care i-au întâlnit la Brănești, am plecat cu lacrimi în ochi și mai motivată. Știam că vreau să fiu acolo, să aduc zâmbete pe fețele copiilor, să-i ajut, neștiind de fapt, că ei erau cei care aveau să-mi aducă mie fericire și bucurie. Au urmat interviurile cu cei din MagiCAMP, unde am avut emoții care m-au ajutat să le spun celor din fața mea cine sunt cu adevărat și care este scopul meu.

I-am convins că merit să fac parte din povestea MagiCAMP. Pe 1 mai am primit mail-ul din care aflam că am fost selectată să merg în tabară. Am fost atât atât de fericită, încât la prima ora a zilei i-am sunat pe toți cei dragi să le dau de veste că dorința mi-a fost îndeplinită.

 Pe 24 iunie am plecat spre Brănești, cu inima cât un purice, deoarece știam că urmează să am parte de multe provocări, dar ceea ce gândeam era la mare distanță de ce avea să se întâmple.

 Am ajuns dis-de-dimineață, urmând ca ai noștri copii să vină în a doua parte a zilei. Până la sosirea lor ne-am organizat, am vorbit unii cu alții, am povestit despre noi, astfel încât, în următoarele două ore avem impresia că ne știm de o viață. Știam că semănăm unii cu alții și că ne unește același scop. Și asta s-a văzut pe parcursul zilelor ce aveau să vină, prin comunicarea nonverbală care funcționa de minune între noi, de fiecare data când unul dintre noi avea nevoie de ajutor.

 

I-am așteptat pe copii cu aplauze și urări de bine, în fața autocarului. Coborau sfiiți, timizi, cu zâmbete neîncrezătoare pe fețe, privindu-ne pe fiecare in parte. Cei mai încrezători dintre ei erau copiii care mai fuseseră în tabără și în anii trecuți, fiind familiarizați cu locul. După câteva jocuri în care am aflat fiecare dintre noi ce animăluț ne-ar plăcea să fim, ce jocuri ne fac fericiți, ne-am împrietenit. Râsetele copiilor se auzeau peste tot, fiecare avea partener de joacă, fiind gata să primească pe toată lumea în jocul lui, având o singură regulă: prietenia. 

Copiii mi-au intrat în suflet imediat și le-am dăruit tot ce am primit la rându-mi de la cei dragi, dragoste și afecțiune. Era pentru prima dată când dăruiam dragoste necondiționat.

Deși veselia era la ea acasă și toți copiii erau pretutindeni, cântând și jucându-se, un băiețel stătea retras, fără să aibă nevoie de atenția nimănui. Cu toate acestea, fiecare dintre noi încerca să-l înveselească, să-i fure un zâmbet, însă totul era în zadar.

Cu cât era mai trist și se juca mai mult singur, cu atât îmi doream să-i fiu aproape. Mi-am luat inima în dinți și m-am așezat lângă el, spunându-i că nu vreau să-l supăr, dar că oricând va avea nevoie, să știe că sunt lângă el. Fără să știu când și cum, după două zile în care am fost numai prin preajma lui, băiețelul timid, pe nume Toni, a început să vorbească cu mine. La sfârșitul acelei zile, în care Toni a vorbit cu mine, m-a îmbrățișat și apoi a fugit rușinat în cameră. Am simțit cum lacrimile de fericire și de împlinire îmi cădeau pe obraji. Așadar, din acel moment am devenit de nedespărțit, eram cei mai buni prieteni din lume. Zilele treceau repede, cu multe emoții și trăiri care ne făceau să ne apropiem din ce în ce mai mult unii de alții.

Ziua în care mi-am amintit că loialitatea este un sentiment foarte rar, dar odată întâlnit, îți saltă inima de bucurie, a fost atunci când, jucându-mă cu ai mei copii dragi, am alunecat și mi-am luxat glezna. Copiii s-au adunat în jurul meu, dar mi-a fost rușine să le spun lor, celor care știu cel mai bine ce înseamnă durerea, că mă doare foarte tare piciorul. Toni a știut că ceva este în neregulă cu mine și i-a anunțat pe ceilalți voluntari că am căzut. Atunci a venit Bo, un om minunat, datorită căruia am aflat de MagiCAMP, care m-a dus în cabinetul doamnei Patiluță. (așa îi spun copiii doamnei doctor în tabără). Singurul meu gând era nu voi mai putea să mă joc cu copiii, că nu voi mai putea să le fiu alături în aventurile pe care aveau să le trăiască. Doamna Pastiluță m-a asigurat că voi bine până a doua zi și gata de joacă.

Imediat ce am ieșit din cabinet, l-am văzut pe Toni, care avea aceeași privire tristă din prima zi și nu se juca cu nimeni. Când m-a văzut a venit la mine, îngrijorat, și m-a întrebat dacă sunt bine. I-am spus să meargă la joacă, că eu o să mă fac bine, iar el, serios, mi-a răspuns: “E rândul meu să am grijă de tine, așa cum ai făcut și tu până acum cu mine și cu ceilalți copii”. Cred că au fost cele mai frumoase cuvinte pe care le auzisem de la un copil. Am știut că Toni va fi o parte importantă din sufletul meu pentru totdeauna.

Pentru că timpul nu stă în loc a venit și momentul în care ne-am luat la revedere unii de la alții. A fost o zi tristă pentru fiecare dintre noi. Dacă în prima zi copiii erau sfioși și temători, acum nu mai voiam să ne despărțim niciodată. Și au curs multe lacrimi, și ne-am îmbrățișat minute în șir și ne-am promis că o să ne revedem, așa cum am și făcut de altfel cu o parte dintre copii.

După tabăra am avut nevoie de o zi doar cu mine, în care să nu vorbesc cu nimeni, în care să mă gândesc care sunt adevăratele priorități ale vieții. Apoi au urmat zile întregi  în care am vorbit doar despre MagiCAMP, de fiecare dată cu acelasi entuziasm și bucurie, făcându-i pe cei din jurul meu, la rândul lor să devină voluntari.

După ce am pleacat din tabără, Dudu, unul dintre voluntarii din MagiCAMP, m-a întrebat dacă nu aș vrea să mă înscriu și în Țara lui Andrei ca voluntar. Tot ce mă interesa era să fiu într-un loc unde puteam să fac bine. Nu am stat pe gânduri și am completat aplicația de înscriere, iar la câteva zile am aflat că am fost aleasă. Mi-am luat din nou concediu, deși oamenii din jurul meu îmi spuneau că nu iau cele mai bune decizii, dar eu știam că asta este ceea ce-mi doresc.

La sfârșitul lunii iulie, într-o sâmbătă dimineață, am ajuns în Țara lui Andrei, la Bran. Am fost întâmpinată de o mână de oameni zâmbitori, despre care nici prin gând nu-mi trecea că vor deveni așa de importanți pentru mine, că voi ține la ei cu adevărat și că aveau să-mi fie prieteni pe viață.

 

 

Îmi plănuisem să stau doar o săptămână în Țara lui Andrei. După cele 7 zile, în care am simțit atâta bucurie și am întâlnit atât de multi copii plini de afecțiune și dragoste, mi-am dat seamă că locul meu este acolo și că nu vreau să mai plec, așadar am mai stat încă 3 săptămâni.

 

În cele patru săptămâni petrecute la Bran, în Țara lui Andrei, am râs în hohote, am plans la fiecare despărțire de copii, am legat prietenii, am reîntâlnit prieteni vechi, am dansat, mi-am depășit limitele, am ieșit din zona de confort, am iubit, am trăit la maximum, am cunoscut oameni care au avut încredere în mine și datorită cărora mi-am schimbat jobul, începând un nou capitol din viața mea.

 

 

2018 a fost extrem de darnic. Am călătorit, am cunoscut oameni de la care am învățat lucruri noi, oameni care mi-au arătat că există speranță, indiferent de locul în care alegem să trăim pe acest Pământ. Am aflat că doar uniți putem schimba lucrurile și că înainte de orice trebuie să începem schimbarea cu noi înșine, să încercăm să fim varianta noastră cea mai bună, pe care ne-ar plăcea să o vedem în oamenii pe care îi întâlnim zi de zi.

 

 

Mulțumesc, 2018!